Cu vreo două mii de ani în urmă se întâmplau evenimente menite
să dea alt curs întregii evoluţii umane. Naşterea unui simbol, cel creştin,
toate evenimentele ce aveau să-i urmeze, modificând toate cele ce urmau să
cadă, în mod implacabil pe umerii civilizaţiei. Cu bune şi cu rele.
Printre alte episoade mai crude, sângeroase, nemiloase ori cum aţi vrea
să le denumiţi, am aduce aminte acum, că tot umblă nişte toboşari nerozi
pe străzi spre a strânge bani (doar de asta, pentru că altminteri habar n-au
că se numesc “irozi” şi că vestesc o crimă a Impăratului lor), de ceea ce
s-a numit “Uciderea pruncilor”, o pildă născută din spaime ale pierderii
puterii, o crimă simbolizând agăţarea individului de un statut trecător, mişel
şi uneori mânjit de meschinărie. Cineva ordonase uciderea tuturor nou
născuţilor, aflând că unul din ei, conform prezicerilor, urmează să ajungă
rege în ţara pe care o cârmuia.
Printr-o tragică coincidenţă, pilda s-a repetat prin decembriele lui ’89,
tocmai la noi, într-o Românie, ce-i drept blajină despre care se rostea că
aici “mămăliga nu are cum să explodeze!” Dar pilda era la fel de motivată
de setea de a accede la o putere pe care filosofii au stabilit cândva că “e a
acelora care nu o vor!”
Iar astfel, din încordări şi tensiuni surde, dictate de sentimente, de ambiţii
şi scăpări ale controlului, s-au iţit nedorit, acei tineri, care ca şi pruncii
biblici au murit degeaba. Degeaba pentru că ei au fost carnea de tun a unor
experimente şi greşeli, a unor ambiţii nemăsurate şi a unor frustrări…
oarecum politice, deşi ele erau mai mult uman, mizerabile!
Ne-am ales cu nişte tineri pieriţi pe nedrept, pe care cu tristeţe îi
comemorăm, unii dintre ei, de-o vârstă mai mică în ani decât cea a
comemorării noastre.
La un Cimitir oarecare din oraş, tot mai puţină lume vine an de an să-şi
amintească ce şi cât le datorează pruncilor ucişi din greşeli, cărora nimeni nu
le-a găsit vinovaţi, deşi după două decenii de zvârcoliri, măcar la atât ar avea
dreptul şi bieţii părinţi!
S-au depus coroane, s-a vorbit vibrant şi duios, au fost acolo prieteni şi
familii şi colegi, iubite, civili şi uniforme, marinari şi alte arme, nimic nu
poate aduce reparaţii acestei pierderi. Iar noi îi iubim şi îi numim eroi, fără
ghilimele, pentru că ei s-au dus, noi suntem şi ne tot întrebăm, ca Gânditorul
de la Hamangia, cu capul în palme: “La ce bun?”
Suntem trişti, dar măcar nu uităm!