Trotuarul, jobenul și Banca Națională de la Chișinău

Dan ARHIRE

Trotuarele citadine ( dar stați, că acum sunt o groază și prin satele depopulate și troienite!) arată ca după bombardament, „biscuiții” modernismului reformator crăpând de necaz și de ger pe timpul ninsorilor trecute. Se simte anul electoral în aer și ce poate fi mai nimerit decât o re-toaletare ( pentru cetățeni!) a trotuarelor astfel pocite, înaintea unor confruntări „pe idei”, în acest binecuvântat an electoral, mustind a reformă? Încă de pe la sfârșitul lui martie în mii de locuri din extremul est Ueuropean ( adică la noi!) cei câte zece meșteri mari  vor stuchi în pălmuțele muncite, în timp ce câte un Manole șmecher, în variante locale, va încheia devize șăgalnice în birourile încălzite ale primarilor, birouri din care, pentru secretarele trăgând cu urechea, vor răzbate, din când în când, doar expresiile mai tari, de genul : „- Dă-mi stecluța!/ – Pen’ ce să-ți dau stecluța?”.
Zicem că încă din martie, deoarece până la alegerile locale, în iunie, nu prea mai este timp de oferte, licitații, execuție, procese verbale de recepție a lucrărilor, plata lor și…oh!…și ah! … și uh!  Căci trebuie scoși banii și volatilizați subtil în jobenul a-toate-înghițitor, pe drumul invers al iepurașului de recuzită, spre folosirea lui ilicită și judicioasă în trocul democratic cu: drepturile de opțiune, de-a alege și de a fi ales, precum și de a bate din buze, cu basca în mâini, pe trotuar.
Trotuarele patriei, că de aia ziceam, duc deci drept în locul cel mai moale al pântecului democrației românești, legătura dintre cele două noțiuni politice fiind mai clară ca oricând acum, după douăzeci și doi de ani de dedare la dezmăț. În context, vechea expresie „a face trotuarul” nu numai că nu și-a pierdut din sensul profund al conotației de curvă proastă, ba chiar a câștigat în prestigiu, ca să zicem așa, fiind purtat spre zone de adevărată glorie de foștii proști ai claselor din perioada apusă, ajunși acum „factori de răspundere în administrație”. Mai peste tot.
Îmi aduc aminte de chipul blajin al bunicului dinspre tată, mort în război, prin octombrie 1944, așa cum ni-l evoca tata, cu venerație : un țăran fără prea multă școală, într-o epoca în care școala se bucura de un mare prestigiu, bun la suflet, muncitor, care nu înjura și care nu și-a bătut nevasta și copiii niciodată, cu o singură excepție. Anume, prin aprilie sau mai 1944, când tata, care era elev în ultimul an al unui liceu comercial, s-a întors fericit acasă și, pe nerăsuflate, neterminând cuvintele de emoție, i-a povestit cum profesorul său din liceu, o eminență într-ale contabilității, i-a propus să plece neîntârziat la Chișinău, căci după îndelungi stăruințe reușise să obțină pentru el postul de șef contabil al Băncii Naționale din acel oraș. Vă dați seama ce însemna un post de șef contabil la o filială a Băncii Naționale, cum era cea de la Chișinău? El, un băiat de la țară, băgat în seamă de domnii de la București, de care atârnau chiar destinele Patriei în acele împrejurări istorice grele, să-l remarce și să se bizuie pe el! Nu a apucat să mai continue, căci palma grea și bătătorită a bunicului meu ( bun și blajin, care nu înjura și care nu și-a bătut nevasta și copiii niciodată, etc., etc.) l-a scos din bocăncei, lăsându-l cu gura strâmbă. Redevenind cum îl știa și cum îl știm și noi acum,adică bun și blajin, etc., bunicul l-a întrebat pe tata : „ Dar dacă e așa de bun postul ăsta, de ce nu s-a dus domnul Frankensthein ( sau cum îl chema!) acolo, că-i profesor, și te trimite pe tine, un copil, și cu liceul neterminat? Măi băiete, tu esti prost, nu vezi că vin rușii?”.
Dar, după cum vedeți, ninsorile astea grozave nu numai că au stricat trotuarele în tot estul Ueuropean, dar au acoperit și toți țăranii bătrâni și înțelepți prin satele risipite la câmpie. Însă nici nu știi dacă asta e de bine sau e de rău, căci altfel cum am fi avut noi cel mai tânăr guvern din toată istoria noastră și cu cea mai puțină cărticică, parcă?

Ciorbă “Dintre Rădăuţi şi Cernăuţi”- da’ de pui

Trois FOURCHETTES

Delicatesele nu au ţară. Ar fi nedrept să ne inspirăm fără a completa
izvorul, care niciodată nu are graniţe: un tip din Skoplje, Saşo Miovski,
fără să-i spun nimic (americanii voiau totdeauna explicaţii!), mi-a zis la un
moment, la o masă cu bucate: “asta sarma este! Pe masa!”. Chiar aşa!
Am înţeles tot! Nu ştia româneşte! Era balcanic şi la grai şi la bucătărie! Că
până atunci vorbeam în engleză! A fost definitoriu pentru mine! Eu n-am
comentarii lingvistice, m-a terminat Saşo. Insă am de desluşit o ciorbă ceva
mai rară de pe plai. Adică o Bucovină adâncă!
Trecem de poezie şi facem rost (nu cumpărăm ca tot omu’ din Mall,
avem un prieten cu găini în curte!) de o pasăre normală, observaţi că toţi o
vor, ba prea grasă, ba mai slabă, noi o vrem adevărată! O fierbem în draci! O
mai şi spumuim!
P’ormă pregătim, doi-trei cartofi, o ceapă mare, ca la doi morcovi, după
cum credeţi, 2 rădăcini de pătrunjel, una de păstârnac şi-o ţelină mică. Mai
puneţi la socoteală 8-10 căţei de usturoi, smântână măcar 400 , poate 500 de
grame, cam 4 ouă, sarea şi piperul, necesar oricărei convieţuiri la oală!
Dacă alte variante nu sunt accesibile, se fierb un piept de pui cu ceva
tacâmuri, sau (cu) vreo 5-7 pulpe superioare (e nevoie de puţină substanţă
în ciorba asta!), fie pasărea întreagă, fie doar cele menţionate, se scot, se
desfac de piele şi os, se redau oalei bucăţele, legumele se adaugă (aici aveţi
probleme – se poate folosi modelul “cubuleţe,”, “ pasat”, sau “bucăţi mari”,
de supă, cum doriţi!)
Cheia urmează. Un amestec voios de smântână cu cele 4 ouă, sare, 1-2
linguri de tarhon,(fie el şi uscat!), sare grunjoasă şi piper, iar după ce stingeţi
aragazul, vă rog eu, adăugaţi o mână de pătrunjel, proaspăt tocat.
Se cuvine şi ardei iute!

La dovleacul cu sarmale

Trois FOURCHETTES

Sărbătorile de iarnă pe care tocmai le lăsarăm în urmă, și pe nou și pe vechi, ale sfinţilor aferenţi şi ale bucuriilor gastronomice sunt deja atât de departe, încât nici nu mai știm de ele, oricum am întoarce-o. Regina mama a meselor sărbătorești uitate a fost, desigur, conform legilor locului SARMAUA și chiar dacă viitorul Crăciun este încă atât de departe, o rețetă mai nu știu cum umplută cu mai nu știu ce prinde oricum bine, caci până or da urzicile și o începe Postul Paștelui tot ea, săraca, ne bagă în regimuri!
O idee, care nu este nicidecum nouă, căci se vânzolea încă de la vremea când oalele de lut erau prea ocupate să adăpostească jumări sau cârnaţi în untură, borş, brânză la saramură sau alte bunătăţi (deci cred că este mai întâi o idee dictată de necesitate, mai apoi de gust!) este cea a sarmalelor în dovleac.
Ca să n-o lungim, sarmalele conţin în mod clasic, funcţie de cantitatea finală dorită, cantităţi de carne de porc şi vită egale, ceva slăninuţă afumată, costiţă sau scăriţă, adăugate conform preferinţelor, la fel ca şi ceapa şi ardeiul gras tocate mărunt. Se mai adaugă ceva untură, căci sarmaua trebuie să fie grasă, inevitabil cimbru şi boia (dacă e dulce e bine, dacă e iute, cu milă…de dumneavoastră, căci sarmaua finală e însoţită şi de un ardei iute). Unii folosesc şi puţin chimen!
Sarea, piperul, pasta de roşii chiar şi 2-3 roşii sunt înţelese de la sine, iar de varză amintesc doar ca să nu uit că varianta combinată cu foi de viţă este o importantă şi posibilă opţiune. Tocăturile de carne şi legume se încep a căli separate, se agrementează puţin câte puţin cu mirodeniile, apoi se amestecă şi se lasă la răcit. Sarmalele se răsucesc şi se aşează în dovleac pe un pat de varză tocată mărunt (cea care rămâne de la “cosmetizarea” foilor. Există pentru gospodinele care nu prea cred în lucrurile fistichii, varianta prefierberii sarmalelor într-o oală…
Cazul aparte al combinaţiei cu sărmăluţele în foi de viţă se tratează chiar cum am spus: aparte unele de altele, dar în acelaşi dovleac, straturile de sarmale fiind împănate cu roşii şi bucăţele de slăninuţă afumată, scăriţă, afumătură în general.
Deasupra, un alt strat protector de varză tocată şi menţionata pastă de roşii lungită cu ceva apă.
Fieberea în cuptor ţine cam 3, poate chiar 4 ore. Pentru un rezultat mai parfumat se lasă la răcit. Asta presupunere o mai profundă colaborare între dulceaţa dovleacului şi sarmale. Iar după o noapte, pe lângă faptul că mămăliguţa nu trebie să lipsească, aduceţi alături un ardei iute (ciuşcă, în Dobrogea!) şi vin roşu, sau chiar negru, să se stingă colesterolul de ciudă!
Sper ca cei ce încearcă să fie la fel de încântaţi precum am fost şi eu!

Alexandru Gheorghe, locotenentul român care nu plânge!

Dan ARHIRE

Din când în când, în momente imprevizibile şi în virtutea unor inexplicabile, pentru mine, ritmuri, simt apăsarea unor păcate vechi, laşităţi, mici întâmplări ruşinoase, a căror amintire ţâşneşte brusc,după zeci de ani, uneori. Mă cam încovoi, metaforic, sub această povară, atâta timp cât detaliile amănunţite se derulează, de gheaţă, în dosul pleoapelor. Apoi mă împac, sub adierea de in a pânzei trecutului iremediabil şi le uit din nou, spre eliberare. Dar ştiu că ele vor reapare, după legea lor pecare eu nu o înţelege şi nu o pot controla. Plătesc ce am de plătit, pentru că de această plată nu scapă nimeni. Niciodată!

În vara lui ’82 eram tânăr locotenent în Mangalia, eram secund pe o navă de patrulare şi aveam 24 deani. Începuse sărăcia cumplită a ultimei perioade comuniste. O familie de prieteni venise în concediu „cu bilet”, în perioada “sindicaliştilor”, adică în extrasezon. Erau cazaţi într-un hotel din Saturn şi erau numai ochi şi urechi la cei doi copilaşi, Alexandra şi Vlad, care, înca din prima zi de plajă reuşiseră să golească de cearceafuri nisipul din faţa hotelului cu o oră înainte de masă. În fundul gol şi ţinându-se de mânuţe, cei doi alergaseră din apă spre cearceaful familiei strigând în gura mare : “Ceauşescu, P.C.R., dă-ne casă repede! ”. Concediul celor doi părinţi a fost, de aceea, umbrit de teamă. Într-o dimineaţă, fiind liber după serviciu ordonat, m-am întâlnit cu minunaţii mei prieteni în sala de mese a hotelului. Lumea era la micul dejun. Într-o parte a sălii mâncau turiştii germani şi în altă parte românii. Mâncarea
se aducea la mese de chelneri. La câteva minute după sosirea mea aceştia au început să aducă la mese farfuriile şi ceştile. După încă vreo două-trei minute, turiştii germani au început, pe rând, să se ridice de la mese purtând în mâini farfurioarele cu bucăţele de unt pe care le ofereau, zâmbind, copiilor de la sectorul “români”. În România era şi atunci criză şi românii nu primeau unt. Nu am mai stat cu prietenii mei minunaţi la plajă în ziua aceea. Am pretextat ceva şi m-am întors la nava mea bătrâioară,
postată acum pe un suport la intrarea în Constanţa. M-am ascuns în toaleta ruginită şi strâmtă şi am plans în hohote, cât puteam eu de mai înăbuşite. Am plâns puţin timp, pentru că era singura toaletă a navei şi echipajul era destul de mare. Aceasta este una din amintirile care se reîntorc, din când în când, amintindu-mi de datoria plăţii.

Îţi mulţumesc, tinere locotenent al Flotilei 71 Aeriană pentru ceea ce ai făcut în ziua ta liberă după serviciu ordonat! Ai spălat şi ruşinea mea de atunci, de a nu fi ieşit în stradă, aşa cum speli multă ruşine.
Îţi mulţumesc că nu te-ai dus acasă să plângi!

O salată pentru…după Sărbători!

Trois FOURCHETTES

 

Sugestia noastră foarte vegetală, include cam 300g. de fasole bine
fiartă (pentru comozi, există conserve de fasole gata fiartă, de mai multe
sortimente), o cutie mică de porumb dulce, ½-1 fir praz, un ardei de
preferinţă roşu, pentru culoare, 2 fire de tulpini de ţelină (se mai cheamă prin
unele magazine”Apio”, dar e simplă tulpină de ţelină), ulei de măsline, oţet,
sare, piper.
Boabele se amestecă în castron cu prazul tăiat cerculeţe subţiri, tulpinile
de ţelină tocate cam la mărimea boabelor de porumb, ca şi ardeiul roşu.
După amestecul cu ulei, oţet, sare şi ulei avem în faţă o salată foarte
parfumată de la tulpinile de ţelină, colorată şi gustoasă.
Si zâmbetul de mulţumire al vegetarienilor!

Sugestii pentru diversificare: puţină maioneză, în loc de ulei, un praf de
boia în loc de piper. Iar pentru cei ce n-au nimic împotrivă, ceva măsline, un
căţel de usturoi tocat mărunt nu vor strica de loc combinaţia… Există ceva
mai simplu?

Clopoțelul leproșilor sau blestemul singurătății

Dan ARHIRE

Este extrem de trist ceea ce se întâmplă în aceste zile în țara noastră! Extrem de trist și de neeuropean. Aceasta deoarece la noi și acum e altfel, căci nici măcar în criză nu e ca în Europa în care ne tot amăgim că am intrat. Nu e ca în Grecia, nu e ca în Marea Britanie, nu e ca în Italia, nu e ca în Spania, etc., țări în care oamenii protestează, solicitând revenirea la standardul de viață anterior, mai
bătându-se cu poliția, mai spărgând câte o vitrină. Nu! La noi oamenii au ieșit cu bunicii, cu micuții pe umeri, cu adolescenții și cu maturii să ceară jandarmilor democrație și responsabilitate politică. Nu s-au amestecat cu ultrașii și provocatorii, iar la București, la Cluj și la Brașov, din câte am văzut
în buletinele de știri, au încropit programe politice, prin care cer schimbări majore – nu bani. Chiar dacă lipsa banilor, inechitățile, disprețul instituționalizat și incertitudinile legate de viitor i-au adus la disperare, oamenii au înțeles exact unde trebuie umblat și, deși afirmă că nu mai pot trăi, repet, nu cer bani! După douăzeci și doi de ani de la baricadă din noaptea lui 21 decembrie, cam de ziua lui Eminescu și a culturii române, protestatarii din România au vorbit în gol, scandând vechiul cântec al lui ’89 (noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă/ până nu ne câștigăm libertatea noastră) cu doar un cuvânt schimbat : în loc de libertate au pus demnitate. Și – după douăzeci și doi de ani – bucla s-a închis.

Ca într-o provincie pustiită de ciumă, protestatarii din cele douăzeci și patru de localități ale României așa au vorbit până acum : singuri, în gol, ca și când scandările lor , aidoma clopoțelului obligatoriu al leproșilor, i-ar fi avertizat pe cei neatinși de molimă să fugă, să scape, să nu se atingă. Un parlamentar dintre cei neatinși de molimă chiar i-a numit viermi, deoarece se împotrivesc reformei.

De aia cred că e tare trist ceea ce se întâmplă în aceste zile în țara noastră, fiind noi iarăși siliți a înțelege că suntem tot singuri : povestea cu Uniunea Europeană nu ne-a ieșit și, după douăzeci și doi de ani de la zilele acelea sângeroase ( atât de sângeroase și numai la noi! ) ne-am trezit că nu suntem nici acum în pluton. In timp ce toți protestatarii din Uniune cer nealterarea în vreun fel a veniturilor proprii, numai noi, românii, de ziua lui Eminescu și a culturii române, cu micuții în spate și cu bunicii alături, cerem de pe un trotuar păzit de jandarmi, clamând în pustiu ca leproșii sau râmele, tot chestiile alea vechi, care, din toată Uniunea asta Europeană, numai nouă ne lipsesc : democrație, responsabilitate politică, demnitate. Și nu știu cum se face, dar tocmai aceste surprinzătoare și de neînțeles cereri sună ciudat în urechile ciulite ale ale jefuitorilor de cadavre, comdamnându-ne la singurătate aidoma clopoțelului leproșilor!

LA MULŢI ANI!

Dan ARHIRE

Dincolo de ploaia acestei ierni, uzurpând cu cinism zăpada dorită a lui ianuarie, se întrevede tremurătoare lumina semaforului adăstând pe roşu. Aşteptăm din nou la o trecere, blocată în spiritul cel mai profund al istoriei noastre, sa vină verdele – al semaforului, al primăverii de după o iarnă neizbutită, al trecerii spre viitor, oricum. De partea cealaltă a aşteptării se întinde falnic necunoscutul dublat tot mai acut de neliniştea unor noi semne de întrebare. Lipsa zăpezii şi a gerului distrugător de germeni se simte în cotidian, astfel încât bolile de tot felul ne copleşesc. Multe boli, multe nemulţumiri. Pe noptiere ceasurile sună zilnic la orele ca de obicei programate, doar că nu mai au pe cine să trezească. Proprietarii de ceasuri sunt treji, oricum, de mai multe ore. Aşa ajung nopţile noastre să fie mai lungi decât zilele, şi nu doar din cauza acestui anotimp al insatisfacţiilor.

Prietenul meu a făcut Crăciunul la copiii săi, în Arizona, în şlapi şi bermude. Să fie la ei acolo! Au atârnat în micul palmier de plastic, plasat aseptic într-un ciubăraş aşijderea de plastic într-un colţ al livingului nişte beteală în alb, roşu, albastru şi argintiu, iar la poalele construcţiei, pe parchetul melaminat, au rânduit frumos cadourile – nişte hotdogi şi nişte hamburgheri de vită cu muştar la perniţe. Ei, acolo, nu prea taie porci. S-au bucurat, s-au pupat, au cântat ( mai mult cu “la, la “, căci nuprea ştiau cuvintele!) tradiţionalul cântec de Crăciun „O Christmass Tree”, „Gingle Bells”. Şi, pentru exotism şi poltically correctness şi „O Tannenbaum” – ul European, apoi „Allah Ekber” şi câte şi mai câte. Aşa e normal, altfel ştim cu toţii că nu se mai poate, căci ori e globalizare, ori ce Dumnezeu  (Allah, Odin, Zalmoxis, Zamolxes, Perun, Yahveh, Devla, etc.!) ! La ei, acolo – mi-a povestit rapid pe impulsurile băiatului său – semafoarele merg! Cică, totuşi, nu stau la roşu. Ce înseamnă fusul! Orar.

Pe străzile noastre sunt tot mai puţini oameni, dar la programele de ştiri sunt tot mai mulţi. Diverşi, ca în viaţă : acuzaţi, învinuiţi, arestaţi, eliberaţi, violatori – dovediţi şi nedovediţi – scăpaţi ca prin minune din accidente produse în traficul urban cu 240 km la oră, sau nescăpaţi, pensionari dezamăgiţi în faţa anulărilor pre-postume, bătăioşi la aghiazmă, luptători pe frontul tigăilor cu preţ redus, etc. Despre ceilalţi – căci n-ar trebui să ne îndoim că ei sunt – nu ne spune nimeni nimic, căci ei nu par a fi interesanţi. Bine, cel puţin, că sunt prost plătiţi şi tradiţional împiedicaţi în ceea ce se chinuiesc să facă.Aşa mai venim de-acasă! Totuşi, furtuna din Bucureşti, de mai zilele trecute, n-a pus pe nimeni pe gânduri: de ce la Bucureşti? Micul nostru Paris, apusă fală interbelică, pare a fi sub ocupaţie ca centrul Timişoarei. Acolo nimeni nu zâmbeşte şi aerul sictirit al locuitorilor săi, dincolo de cuantumul salariilor şi costul vieţii, despart net oraşul lui Bucur de restul ţării, el fiind primul ţinut oarecum secuiesc din România care şi-a câştigat dacă nu autonomia, cel puţin statutul particular de „în afară”! Legătura cu ţara a cărui capitală este a rămas pur şi simplu una de muls unidirecţional, la fel cum ni se înfăţişează şi România, într-un context mai larg – european sau mondial. Cunosc o tânără doamnă, într-un orăşel de provincie, profesoară într-o şcoală sau într-un liceu, dar de vreo cinci ani crescând doi copilaşi şi cam absentând (motivat) de la program, care se chinuieşte – cu un copilaş de mânuţă şi cu unul în braţe – să lucreze cu nişte liceeni voluntari şi să scoată articole şi cărticele despre istoria necunoscută a acelui orăşel. Ceea ce face este minunat, doar că liceenii cresc şi ea doar va îmbătrâni. Asta e tot, iar cu timpul nu ştiu din ce va trăi. Aşa cum nu ştiu ce mai fac zimbrii de la Slivuţ acum, când nici ei nu mai au zăpadă, ce mai face acvariul din Constanţa fără Mark, ultimul delfin de Marea Neagră mort acum doi ani şi înlocuit cu doi delfini închiriaţi din China, cum nu mai ştiu ce face domnul Doinel Vulc, ghidul voluntar din Sânpetru de Hunedoara, cel care le arată – fără bani – curioşilor, exploatările de lângă Haţeg în care au fost găsite fosile de dinozauri pitici. De toate acestea şi de aceşti oameni vom şti, cred, din ce în ce mai puţin până când – vorba cântecului – „ n-o şti nimeni că s-au dus, numai or vedea că nu-s!“. Poate aşa trebuie, poate tocmai acestea sunt jertfele necesare pe altarul evoluţiei, spre brad de plastic, parchet melaminat şi muştar la perniţe. Şi cred că aşa şi este normal, timpul cu noi nemaiavând răbdare, căci am văzut la televizor că până şi în satele judeţului Bacău multimilenarele obiceiuri de iarnă ar fi degenerat, manifestările tradiţionale de Crăciun fiind în mod obişnuit asistate de jandarmi şi soldate cu o grămadă de răniţi, în urma bătăilor dintre cetele de colindători. Este timpul ideal pentru a fi prost, pentru a nu citi nimic. Nu citiţi, deci, este îndemnul nostru, pentru a putea crede în sinea voastră că sunteţi pe calea cea bună. Istoria a dovedit – cine citeşte, plăteşte!

Acum, stând la semaforul acesta ruginit şi aşteptând să se aprindă culoarea verde, înţeleg că, de la sine, ea nu se va mai aprinde în veci. Ori trec pe roşu, ori ocolesc şi trec printr-un loc nemarcat ca trecere de pietoni, ori mă întorc. Analizând, constat că pierd în mod cert dacă mă întorc, dar doar risc să pierd în celelalte două variante. Nu ştiu încă ce vor face cei din jurul meu – mulţi – dar ştiu sigur că eu nu mă voi întoarce. Voi risca, într-un fel sau altul.

P.S. 1 Acest text este un model de text gazetăresc cum azi n-ar mai trebui să se mai facă. El îşi piteşte ideile pe după cuvinte. Cam aşa se scria în presă ( dar foarte, foarte rar!) pe timpul lui Ceauşescu. Atunci acest tip de text era unul extreme de curajos pentru că ne era frică. Din fericire, sau poate doar din păcate, până şi acest model de scriere astăzi a dispărut. Înseamnă că e chiar foarte bine! Vă dorim un an nou fericit şi să depăşiţi semaforul pe măsura valorii dumneavoastră. La mulţi ani!

P.S. 2 Mă tem tot mai mult că nu va mai trece mult timp şi ne va părea rău, tare rău, după ţara aceasta. Dar acesta nu este decât un gând al meu pe care, de fapt, nu vreau să vi-l comunic şi dumneavoastră !

Decembrie, 22, …înainte de Crăciun

Cu vreo două mii de ani în urmă se întâmplau evenimente menite
să dea alt curs întregii evoluţii umane. Naşterea unui simbol, cel creştin,
toate evenimentele ce aveau să-i urmeze, modificând toate cele ce urmau să
cadă, în mod implacabil pe umerii civilizaţiei. Cu bune şi cu rele.
Printre alte episoade mai crude, sângeroase, nemiloase ori cum aţi vrea
să le denumiţi, am aduce aminte acum, că tot umblă nişte toboşari nerozi
pe străzi spre a strânge bani (doar de asta, pentru că altminteri habar n-au
că se numesc “irozi” şi că vestesc o crimă a Impăratului lor), de ceea ce
s-a numit “Uciderea pruncilor”, o pildă născută din spaime ale pierderii
puterii, o crimă simbolizând agăţarea individului de un statut trecător, mişel
şi uneori mânjit de meschinărie. Cineva ordonase uciderea tuturor nou
născuţilor, aflând că unul din ei, conform prezicerilor, urmează să ajungă
rege în ţara pe care o cârmuia.
Printr-o tragică coincidenţă, pilda s-a repetat prin decembriele lui ’89,
tocmai la noi, într-o Românie, ce-i drept blajină despre care se rostea că
aici “mămăliga nu are cum să explodeze!” Dar pilda era la fel de motivată
de setea de a accede la o putere pe care filosofii au stabilit cândva că “e a
acelora care nu o vor!”
Iar astfel, din încordări şi tensiuni surde, dictate de sentimente, de ambiţii
şi scăpări ale controlului, s-au iţit nedorit, acei tineri, care ca şi pruncii
biblici au murit degeaba. Degeaba pentru că ei au fost carnea de tun a unor
experimente şi greşeli, a unor ambiţii nemăsurate şi a unor frustrări…
oarecum politice, deşi ele erau mai mult uman, mizerabile!
Ne-am ales cu nişte tineri pieriţi pe nedrept, pe care cu tristeţe îi
comemorăm, unii dintre ei, de-o vârstă mai mică în ani decât cea a
comemorării noastre.
La un Cimitir oarecare din oraş, tot mai puţină lume vine an de an să-şi
amintească ce şi cât le datorează pruncilor ucişi din greşeli, cărora nimeni nu
le-a găsit vinovaţi, deşi după două decenii de zvârcoliri, măcar la atât ar avea
dreptul şi bieţii părinţi!
S-au depus coroane, s-a vorbit vibrant şi duios, au fost acolo prieteni şi
familii şi colegi, iubite, civili şi uniforme, marinari şi alte arme, nimic nu
poate aduce reparaţii acestei pierderi. Iar noi îi iubim şi îi numim eroi, fără
ghilimele, pentru că ei s-au dus, noi suntem şi ne tot întrebăm, ca Gânditorul
de la Hamangia, cu capul în palme: “La ce bun?”
Suntem trişti, dar măcar nu uităm!

Însingurări vechi şi noi

Dan NICOLAU

De jur împrejurul sărbătorilor se clădesc senzaţii calde de apropiere
între noi, se adună la un loc familii, prieteni, apropiaţi, vecini… Se spune că
suntem mai buni, se crede că împreună plusăm la coeficientul de optimism,
punem, mână de la mână şi gradul de gândire pozitivă are o cotă mai mare,
ne încărcăm energetic. Cred pe undeva că exuberanţa este minunată,
potrivită, dar numai trecătoare.
Prin anii ’60-’70, pe lângă superproducţiile cinematografice cu furnicare
de legiuni umane încordate în bătălii istorice, era foarte prezentă imaginea
generică a filmelor cu însingurări, rebeliuni umane înlăuntrul indivizilor,
erau unii “tineri furioşi”, existau scenarii cu un personaj sau două, căutându-
se într-un oraş pustiu, prinşi în mrejele şi fervoarea unui arsenal de
dezvoltare tehnică: maşinării agresive, de tot felul, electrocasnice sofisticate,
cam inumane, lumini electrice dintre cele mai neobişnuite, atmosfere goale,
ceva a la Kafka, fără întrebări rostite. Rosteau o epocă.
Unii “priveau înapoi cu mânie”, alţii dezvoltau până la dramă un “Blow
up”, tramvaie numite dorinţă, pisici pe acoperişuri fierbinţi, scenarii cu
Hitchcock, oameni care aduceau ploi… Un univers straniu care sugera
CINEMATOGRAFIC şi nu numai, singurătate umană, însingurări sugerate
generos de decoruri care desenau pustiul, sângerări sufleteşti.
Vremea a trecut, ca de obicei implacabil, noi suntem tot mai mulţi,
studiile sociologice fac tot felul de analize profesioniste dar paradoxal nu se
prea observă că… ne-am rărit. Ne restrângem tot mai pregnant universurile
individuale şi mai peste tot reducem socialul la familie.
Slavă Domnului, măcar ne-a rămas atât!
Nu sunt negativist, nu sunt, cred, prăpăstios, dar conturăm o însingurare
nouă modernă, ultraperfecţionată de diluarea afecţiunii, impersonalitatea
comunicării prin telefoane, facebook-uri, twittere şi alte chestii care însemnă
exact opusul socializării (că şi ăsta a devenit termen la modă). Ne trezim
prieteni pe facebook cu vreun abator, fabrică de laminat sau primăria vreunei
comune de care habar n-aveam. Alte sângerări sufleteşti!
Personal, din vremea dinainte, am moştenit un spirit de grup al unui
liceu, căruia nu cred că e potrivit să-i fac reclamă. Dar era LICEU!
Din vremea aia ne apropiem de aniversarea a 40 de ani, chiar mai
mult decât căsnicia mea frumoasă. De-atunci nu s-a dezlipit nimic de
spiritul acelei comuniuni, iar dacă oarecum atinşi de o nouă vârstă biologică
demonstrăm cam “de trei ori pe zi, şi-odată seara” (citat dintr-un membru
al grupului) că nu s-a modificat nimic în felul în care suntem împreună, uneori
chiar şi fără să ne felicităm de sărbatorile neştiute sau de cele oficiale cum
ar fi de exemplu aceea, trecută şi marcată în cronici drept cea de -“a 21-a
aniversare de când am terminat liceul!”
Asta, cred eu, este o exuberanţă minunată, potrivită şi de loc trecătoare!                 Adică veşnică.

Craciunul copiilor

Rodica Elena LUPU

Am ajuns la şcoală. Aveam şapte ani. Învăţătoarea mea, neuitata doamnă Ana, s-a gândit să organizeze la sfârşitul primului trimestru, înaintea vacanţei de iarnă, o serbare. Ne-a spus să pregătim fiecare câte o poezioară, pe care
să o spunem în faţa lui Moş Gerilă cum i se spunea peatunci, invitat şi el la sindrofie. Acasă i-am comunicat mamei indicaţiile învăţătoarei, iarea, încântată de idee, a înţeles să mă ajute. A luat volumul de „Poezii” al lui Octavian Goga, unul dintre autorii ei favoriţi, – pentru că vă spun sincer, nu aveam multe cărţi în casă, aveam doar ceea ce ne plăcea fiecăruia – şi a ales poezia „Crăciunul copiilor”. Pe îndelete, înţelegând cu mintea şi cu inima fiecare vers al poeziei, am învăţat-o şi, ţinând-o minte, intram cu gândul în odăile cereşti ale moşului. A venit şi ziua serbării. Îmbrăcată frumos, ca o mică doamnă, cu rochiţa de catifea vişinie, cu guler alb brodat,- pe care mama nu uita să ne-o cumpere şi mie şi Ninei în fiecare an de Crăciun, cu ghetuţele lustruite şi curate,- pentru că mama ne mai cumpăra şi şoşoni albi ca să le apărăm de noroi – am intrat împreună cu mama în sala de clasă. În colţul de lângă catedră apăruse un brad împodobit cu hârtie creponată de toate culorile şi cu smocuri mici de vată pe ramuri, imitând zăpada.

foto: Valeriu Leonov

Sub brad erau aşezate cutii frumos ambalate, în interiorul cărora părinţii şi învăţătoarea puseseră cadouri pentru fiecare copil. Serbarea era pe punctul să înceapă. Până să iau loc în bancă am văzut-o deja pe una dintre colegele
mele, – care în clasele unu-opt la sfârşitul anului şcolar când luam premiu era chemată înaintea mea chiar dacă aveam aceeaşi medie -, instalată pe podiumul catedrei şi recita, vorbind în felul ei afectat, fiindcă pronunţa toate vocalele deschis, cumva aproape ca pe a: „Moş Gerilă, toţi îmi spun /Că eşti darnic şi eşti bun/ Eu îţi spun…”.

Ca prin vis am auzit parcă numele meu şi am simţit cum mama mă împingea uşor să mă ridic. Ajunsă înaintea micii adunări, cu ochii strălucitori de lacrimi care stăteau să ţâşnească din cauza emoţiei, m-am concentrat un moment
şi am spus rar: „CRACIUNUL COPIILOR”, DE OCTAVIAN GOGA. După o scurtă pauză, aşa cum m-a învăţat mama, am continuat ca una ce ştia ceva: „Dragi copii din ţara asta,/Vă miraţi voi, cum se poate,/Moş Crăciun, din cer, de-acolo,/De le ştie toate, toate?/Iată cum: vă spune badea…”. Dar nu a putut badea să explice cum se face că moşul le ştie pe toate, pentru că învăţătoarea, îngrozită de ce
auzea, m-a întrerupt. Octavian Goga era unul dintre poeţii interzişi de autoritatea comunistă şi în perioada aceea de epurări şi arestări absurde era suficient să vorbeşti despre el pentru a fi reţinut de securitate; a recita din opera lui era curată erezie şi dacă poezia exprima iubirea pentru Moş Crăciun, ei bine, asta întrecea orice măsură.

Moş Crăciun trebuia uitat, se născuse Moş Gerilă. Aşa se face că pe vremea aceea unii împodobeau bradul numai de Anul Nou sau îl împodobeau de Crăciun dar aprindeau lumânările să fie văzut la ferestre numai de Anul Nou. Aşadar, Moş Crăciun trebuia uitat. În consecinţă, doamna m-a luat de după umeri, m-a condus înapoi în bancă şi mi-a spus că mă roagă să mă gândesc la altă poezie. M-
am aşezat nedumerită. Vedeam cum părinţii celorlalţi copii se întorc spre mine şi-mi zâmbesc cu simpatie. Mama îmi ţinea mânuţa între palmele ei moi şi calde, liniştindu-mă. După câteva minute, învăţătoarea m-a chemat din nou să recit poezia la care presupunea ea că m-am gândit între timp. Dar eu am început hotărâtă: „Dragi copii din ţara asta,/Vă miraţi voi cum se poate,/Moş Crăciun, din cer, de- acolo,/De le ştie toate, toate?”

Învăţătoarea m-a oprit din nou. S-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: „Dacă te rog eu frumos, vrei să spui o altă poezie?”. Elevă ascultăroare altminteri, i-am răspuns imperturbabil: „Nu”.

Deşi mă cunoştea doar de câteva luni, învăţătoarea a înţeles că nu trebuia să mai insiste. S-a îndreptat către uşă, a deschis-o prudent, a aruncat o privire în coridorul întunecat, şi, păzind clasa, pregătită să oprească actul artistic de s-ar fi ivit vreun musafir nepoftit, mi s-a adresat: „Spune, dragă, ce poezie vrei tu.” Şi eu am spus-o cu suflet şi emoţie, şi nu m-am încurcat deloc, ba chiar am tras cu ochiul la sfârşit, întregind portretul moşului: „Şi de-acolo ştie Moşul, /Că-i şiret el, lucru mare”.

foto: Valeriu Leonov

Din cauza stânjenelii create de primele încercări eşuate, toţi cei de faţă, copii şi părinţi, m-au ascultat cu mare atenţie. Şi versurile pline de credinţă spuse cu patos şi inimă de un copil care nu cunoştea spaima de comunişti i-a impresionat şi i-a bucurat, pentru că, de fapt, dădeau glas şi simţirii unora dintre ei. Spun unora, pentru că la câteva zile, am avut în casă o mică percheziţie. Pe Goga
şi nici alte cărţi de suflet pe care mama le păstra în loc numai de ea ştiut, nu le-au găsit oamenii legii şi am scăpat din nou basma curată.

Copilul care a rămas neclintit în decizia lui de a povesti celorlalţi despre Moş Crăciun, atunci când nimeni nu îndrăznea nici să-i pronunţe numele, a dat celor mari, fără să ştie, o lecţie de rezistenţă şi demnitate. A arătat că bunul-simţ şi puritatea sunt arme care dau putere celor ce se tem de duşmani vremelnici. A spus răspicat, curajos şi fără teamă ce gândea şi simţea mângîiat pe creştet de aripa sfântă a îngerului din poezia lui Goga. Iar îngerul, dacă e să dăm crezare poetului, sigur i-a povestit Moşului „ce copil şi ce purtare” a întâlnit el în clasa I, în Ajunul Crăciunului, din anul…. „Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimânt, cum veniră se făcură…”. Parcă aşa spunea măria sa Eminescu.