Dan ARHIRE

Trotuarele citadine ( dar stați, că acum sunt o groază și prin satele depopulate și troienite!) arată ca după bombardament, „biscuiții” modernismului reformator crăpând de necaz și de ger pe timpul ninsorilor trecute. Se simte anul electoral în aer și ce poate fi mai nimerit decât o re-toaletare ( pentru cetățeni!) a trotuarelor astfel pocite, înaintea unor confruntări „pe idei”, în acest binecuvântat an electoral, mustind a reformă? Încă de pe la sfârșitul lui martie în mii de locuri din extremul est Ueuropean ( adică la noi!) cei câte zece meșteri mari  vor stuchi în pălmuțele muncite, în timp ce câte un Manole șmecher, în variante locale, va încheia devize șăgalnice în birourile încălzite ale primarilor, birouri din care, pentru secretarele trăgând cu urechea, vor răzbate, din când în când, doar expresiile mai tari, de genul : „- Dă-mi stecluța!/ – Pen’ ce să-ți dau stecluța?”.
Zicem că încă din martie, deoarece până la alegerile locale, în iunie, nu prea mai este timp de oferte, licitații, execuție, procese verbale de recepție a lucrărilor, plata lor și…oh!…și ah! … și uh!  Căci trebuie scoși banii și volatilizați subtil în jobenul a-toate-înghițitor, pe drumul invers al iepurașului de recuzită, spre folosirea lui ilicită și judicioasă în trocul democratic cu: drepturile de opțiune, de-a alege și de a fi ales, precum și de a bate din buze, cu basca în mâini, pe trotuar.
Trotuarele patriei, că de aia ziceam, duc deci drept în locul cel mai moale al pântecului democrației românești, legătura dintre cele două noțiuni politice fiind mai clară ca oricând acum, după douăzeci și doi de ani de dedare la dezmăț. În context, vechea expresie „a face trotuarul” nu numai că nu și-a pierdut din sensul profund al conotației de curvă proastă, ba chiar a câștigat în prestigiu, ca să zicem așa, fiind purtat spre zone de adevărată glorie de foștii proști ai claselor din perioada apusă, ajunși acum „factori de răspundere în administrație”. Mai peste tot.
Îmi aduc aminte de chipul blajin al bunicului dinspre tată, mort în război, prin octombrie 1944, așa cum ni-l evoca tata, cu venerație : un țăran fără prea multă școală, într-o epoca în care școala se bucura de un mare prestigiu, bun la suflet, muncitor, care nu înjura și care nu și-a bătut nevasta și copiii niciodată, cu o singură excepție. Anume, prin aprilie sau mai 1944, când tata, care era elev în ultimul an al unui liceu comercial, s-a întors fericit acasă și, pe nerăsuflate, neterminând cuvintele de emoție, i-a povestit cum profesorul său din liceu, o eminență într-ale contabilității, i-a propus să plece neîntârziat la Chișinău, căci după îndelungi stăruințe reușise să obțină pentru el postul de șef contabil al Băncii Naționale din acel oraș. Vă dați seama ce însemna un post de șef contabil la o filială a Băncii Naționale, cum era cea de la Chișinău? El, un băiat de la țară, băgat în seamă de domnii de la București, de care atârnau chiar destinele Patriei în acele împrejurări istorice grele, să-l remarce și să se bizuie pe el! Nu a apucat să mai continue, căci palma grea și bătătorită a bunicului meu ( bun și blajin, care nu înjura și care nu și-a bătut nevasta și copiii niciodată, etc., etc.) l-a scos din bocăncei, lăsându-l cu gura strâmbă. Redevenind cum îl știa și cum îl știm și noi acum,adică bun și blajin, etc., bunicul l-a întrebat pe tata : „ Dar dacă e așa de bun postul ăsta, de ce nu s-a dus domnul Frankensthein ( sau cum îl chema!) acolo, că-i profesor, și te trimite pe tine, un copil, și cu liceul neterminat? Măi băiete, tu esti prost, nu vezi că vin rușii?”.
Dar, după cum vedeți, ninsorile astea grozave nu numai că au stricat trotuarele în tot estul Ueuropean, dar au acoperit și toți țăranii bătrâni și înțelepți prin satele risipite la câmpie. Însă nici nu știi dacă asta e de bine sau e de rău, căci altfel cum am fi avut noi cel mai tânăr guvern din toată istoria noastră și cu cea mai puțină cărticică, parcă?